miercuri, 11 septembrie 2013

Traseul Balcoanelor - Epopee în Apuseni

Ziua a doua -  continuăm încălzirea 

Ţinta: Un circuit al Balcoanelor din Cetaţile Ponorului
Data:  31 iulie 2012

Vârsta copilului:   8 ani
Dificultatea traseului pentru un copil de 8 ani:   
  • uşor
  • recomandare - atenţie în apropierea balcoanelor (nu mai au parapet)
Cum se vede la 8 ani:
  • i-a plăcut mai mult decât Lumea Pierdută
- Ți-a plăcut chiar mai mult decat "7 scari"? 
-  ...!?!
Pozitia în Top 10 trasee montane prin ochii unui copil:         7

Dificultate pentru adult:  uşor

Durata oficială / efectivă: 3:00 / 4:30 h

Apusenii! Mereu căutaţi, mereu oprimaţi!
Romanii au construit un pod peste Dunăre şi au cucerit Dacia ca să ajungă în Apuseni. Apusenii sunt plini de bogăţii şi aurul era cel mai căutat. După ei au venit şi ungurii şi austriecii. Aurul de aici s-a răspândit astfel până departe în lume. 
Au venit şi românii, au venit şi comuniştii s-au întors din nou românii şi au închis minele, căci după mii de ani, în cele din urmă zăcămintele au secătuit. Nu, nu au secătuit, dar le vindem la alţii, să vină ei să caute aurul, argintul, wolframul etc..
Soarta Apusenilor - mereu alţi stăpâni, acelaşi interes. 
Şi aceiaşi locuitori. Ce mai fac ei, din ce trăiesc?  
Tăietori de lemne. Pădure mai este? Mai este, dar se taie mult mai repede decât creşte. Turism? Da şi turism, dar puțin, pentru oraşele din zonă şi mai ales pentru connaisseurs. Mulţi străini, cei mai mulţi vecinii din Ungaria, dar şi germani, polonezi, cehi, englezi, spanioli (?!). Românii îi găseşti mai repede în Bulgaria, Turcia, Grecia, Spania şi Italia.
Dar mă opresc aici, consider, totuși, că Apusenii sunt vizitaţi mult sub potenţialul lor. 

Când am plecat din Boga dimineaţă, să urcăm spre Glăvoi am oprit maşina să văd mai îndeaproape pământul roşu din taluzarea drumului. Nu era pământ pur şi simplu, mai repede era minereu. Am pus şi degetul ca martor de culoare.


Am ieşit undeva aproape de terminarea urcării spre Padiş pe un drum forestier să căutăm Peştera Neagră şi am regăsit bradul cu brăduț în vârf (este bradul de la începutul clipului prezentat în "Apuseni - ziua întâi") 
Peștera nu am găsit-o repede, așa că am renunţat. Rămâne pentru altădată.


vineri, 6 septembrie 2013

Lumea Pierdută - Epopee în Apuseni

Ziua întâi - Povesti despre Apuseni și încălzirea

Ţinta: Un circuit al avenelor din Lumea Pierdută.
Data:  30 iulie 2012

Vârsta copilului:   8 ani

 
Dificultate pentru un copil de 8 ani:   
  • uşoară
  • recomandare - atenţie în apropierea avenelor
Cum se vede la 8 ani:
  • a fost încântată, era primul contact cu Apusenii după 4 ani
-Ți-a placut? 
-Da, foarte mult!
Pozitia în Top 10 trasee montane prin ochii unui copil:         8

Dificultate pentru adult:  uşor


Durata oficială / efectivă: 2:30 / 3:30 h

Apusenii pentru noi reprezintă ceva greu de descris în câteva cuvinte.

Eu am fost prima oară în 1986, cu un grup (15 studenți) într-o expediție de 9 zile. Când m-am urcat în metrou să merg spre gară, mi s-a rupt o chingă de la "rucsacul cu cadru" pe care-l împrumutasem expres pentru prima mea călătorie de anvergură pe munte. Am avut un șiret de rezervă, așa că am cârpit rucsacul. În gară am avut curiozitatea să-l pun pe cântar. Avea 45kg!
Erau pe el atârnate multe alte lucruri. Chiar și o oală smălțuită (pentru gătit) care era și ea plină cu legume.
În brațe aveam un sac mare cu pâine. Eu eram singurul din București și puteam lua multă pâine fără cartelă (unii poate au uitat, iar pentru aceia care nu au trăit acele vremuri poate părea ficțiune) ceea ce mă făcea să par un mare "bagaj cu picioare". Ce să mai spun, dacă nu eram atent când pășeam, îmi flambau picioarele din genunchi.
Practic în acea expediție nu am mâncat decât din rucsac, până în a 8-a zi, când ne-am cazat într-un sat uitat de vremuri la un popă, în fânărie și el atunci ne-a făcut o mămăligă mare.
Cu rucsacul acela nu a fost singura pățanie. După unsprezece ore cu acceleratul până la Oradea, am luat un tren personal până la Beiuș și de acolo am căutat o ocazie pentru Chișcău. Dar cine să ia un asemenea grup? O basculantă "RABA de 16 tone"! Dar aia avea obloanele înalte. Cum să dai rucsacii sus? Cu greu, urcați până pe buza oblonului și lăsați să cadă în benă.
Ce credeți că mai aveam eu printre multe altele, în greul rucsac? Roșii? Da! Și castraveți și ardei gras! Dar nu de aici provin problemele. Ce mă gândisem eu la 20 ani? Să facem o salată "a la cort". Și ce mai lipsește? O sticlă (nu din plastic, că nu erau) cu un amestec bine dozat de ulei și oțet, care odată spartă la impact s-a scurs greoi printre conservele mele și prin pânza ușor permeabilă a rucsacului, apoi prin altă pânză, în alt rucsac, ce stătea nevinovat sub al meu, ţinând în pântec un sac de dormit al unui coleg, care va dormi în el în cele opt zile până am ajuns în fânăria popii. Sac dealtfel spălat în apa pârâului rece ca gheața, numai bună de clătit uleiul și de scos mirosul de oțet din vatelină. Până am uscat sacul de dormit, până am mai mâncat ca să mai ușurăm rucsacii, am stat vreo două zile pe malul râului Crăiasa.
Pe urmă, ce să o mai luăm iar cu ocazii și tren, am gândit că într-acolo trebuie să fie Poiana Florilor și am luat-o din Chișcău peste munte drept în față, cum vedeam şi noi pe harta turistică.
Și spre înserat cu rucsacii la fel de grei în spate, pentru că fetele redistribuiseră conservele către băieți să avem spor la urcat, am găsit un moț ce venise dimineață la coasă, cosise toată ziua și acum se întorcea acasă în Chișcău. Ne-a descris zona amănunțit și a încheiat cu replica, "V-o bătut Dumnezeu ... în cap"!
Ne-a zis unde găsim apă și a plecat. Am găsit și apa. Pica cam la 5 secunde. Din fericire era strânsă cam cât într-un lighean. Am făcut ciorbă, ceai, restul am băut-o și ne-am spălat pe dinți. Dimineața, fuga la izvor. Apă se strânsese cam de vreo doi litri. Noi eram cincisprezece...

...spre seară am ajuns în Poiana Florilor.

De aici au început minunățiile: Cheile Galbenei, Cetățile Ponoarelor, Padișul, Glăvoiul, pesteri, ghețari etc.

Așa că peste mai mult de 15 ani, mă gândesc să-mi impresionez iubita, actuală soție și mamă a Dianei și o duc în Padiș să-i arăt minunății. A fost dragoste la prima vedere! Nu despre mine vorbesc, ci de Apuseni.
Aici verdele este în august, verde ca și în iunie. Pământul este roșu de la minereul de fier, iar după ploaie (că în Apuseni plouă mult, altfel cum ar fi iarba atât de verde?) băltoacele au apă roșie în ele. Mihaela îmi spune mereu că Apusenii au un miros anume. Eu sunt mai tare de nas și nu mă prind.
Atunci nu am apucat să facem prea multe, că era destul de multă apă în tot bazinul hidrografic și traseele în Apuseni devin dificile sau inaccesibile. Dar ne-am promis că ne întoarcem peste un an.
Știți care a fost prima ei replică, o lună mai târziu, când testul ne anunța că vom avea un copil?
"Dar nu vom mai putea să mergem la anul în Apuseni...".

Iată un montaj al pozelor și filmărilor de atunci pe o muzică sugestivă.
Când ești într-o peșteră singur cu raza lanternei tale poți simți așa.




Așa a fost. Anul următor evident nu am revenit în Apuseni și încă câțiva ani după aceea. Am revăzut munții mult doriți abia când Diana împlinea patru ani.

Diana a fost prea mică să ne avântăm prea adânc în abisurile Padișului. Abia acum, când Diana a împlinit 8 ani, am revenit cu hotărârea sa-i vedem în cele mai adânci străfunduri.

Veniţi de la Sighişoara, ajunşi seara în Apuseni, ne-am cazat la pensiunea cu acelaşi nume "Apuseni". Dimineaţă nu ne-am prea grăbit, că este concediu. Eu, mai nerăbdator, am ieşit să fac poze din balcon. 

Un pic mai sus de Boga înspre Padiş, nu mă simţeam chiar în mijlocul Apusenilor. Eram nerăbdător.