Circuitul Someșului Cald Reloaded - Epopee 2014

Ziua a patra -  Peştera Cetatea Radesei şi Cheile Someşului Cald - Loc de belvedere

Ţinta: Parcurgerea peşterii, a canionului şi a cheilor 
Data: 30 iulie 2014 (ziua mamei)

Vârsta copilului:   10 ani

Dificultatea traseului pentru un copil de 10 ani:   

• tehnic - dificil
• anduranţă - uşor

Pozitia în Top 10 trasee montane prin ochii unui copil:         4.5

(când a enumerat topul a uitat sa-l ia în considerare; întrebând-o acum, l-a clasat între locurile 4 şi 5)

Recomandări :

• folosirea unui echipament de alpinism. Eu nu am folosit, preferând să o ajut în fiecare pasaj dificil;
• folosirea căştii de protecţie;
• nu trebuie staţionat în preajma şi sub verticalele pereţilor. Atenţie pot cădea pietre !
• Atentie! Nivelul apei variază mult şi în scurt timp de la începerea unei ploi!
• îmbrăcăminte groasă - temperatura medie în peşteră este de ~ 12°C

Cum se vede la 10 ani:

         - Mi s-a părut mai greu ca data trecută, chiar dacă sunt mai mare acum.

         - Da, a fost!

         - Era apa mare! Dar pe urmă am stat în poiană acolo jos și ne-am simțit atât de bine...

Dificultate pentru adult:  mediu / dificil în condițile de apă pe care le-am avut. 

Nerecomandat persoanelor cu un raport dezavantajos greutate/forţă, neechipaţi corespunzător (exclus fără bocanci) şi lipsiţi de experienţă pe munte. Folosiţi căşti de protecţie!

Durata necesară / efectivă: 4:00-4:30 / 7:30 h

Harta Zonei

     În Circuitul Someșului Cald mergem pentru plăcerea locului, iar de data asta, fiind locul favorit al mamei, de ziua ei facem tura ei preferată. Avem timp destul așa că vrem doar să ne simțim bine.

Lăsăm mașina ca și data trecută, unde se termină drumul, lângă o mică stână. De aici se merge puțin pe platoul Vărășoaiei. Este deja ora 13:30

Intrăm în pădure și începem să coborâm ușor.

Unde nu te aștepți găsești ascunsă o frumoasă ciupercuță. 

Trecem de brazi doborâți de furtuni, trecem și de pârâuri, ce mai târziu se vor strânge și ni se vor alătura atunci când vom ajunge la portal. 

Iată-ne ajunși la coborârea mai acentuată înainte de portal. 

Este un vechi prieten din Valea lui Stan. Am ajuns aici în 45min fără să ne grăbim.

Pauză de băut apă, de îmbrăcat și de pus frontalele.

Plecăm mai departe.

Portalul este strălucitor ca soarele față de bezna peșterei sau de frontalele noastre.

O oră mai târziu suntem în peșteră. Pădurea pare plictisitoare față de spectaculozitatea peșterii.

Hai la drum!

Prima săritoare are o scară amărâtă, cu din ce în ce mai puține trepte an de an, iar cele rămase șubrede

Ajung jos.

Pe jos este apă, semn că față de acum doi ani este mai multă apă. Încă nu bănuiam ce înseamnă asta.

Urmează o serie de săritori pe care te urci și apoi te dai jos.

Suntem în zona întunecată a peșterii.

Apa nu urcă săritorile, dispare și reapare după. Ajungem sub avene. De jos privite sunt raze de soare, de sus privite sunt găuri negre și amenințătoare. Cursul de apă îl trecem pe bușteanul căzut de sus sau adus de viituri.

Aici pozele sunt dificil de făcut și unele abia dacă mai spun povestea noastră.

Ajungem și la ultima săritoare din peșteră. Trebuie coborâtă ținându-te de cablu și sprijinidu-te cu picioarele ca la rapel de stânca umedă și făcând tot posibilul să nu aluneci pe mâzga alunecoasă.

Este cea mai dificilă parte a peșterii. Tata se duce înainte.

Urmez eu.

Aici este nevoie de forță.

Tata îmi arată prizele de picior, care sunt al naibii de greu de văzut în descătărare și la lumina frontalei.

Gata. Ajunși jos plecăm mai departe. Peștera se termină.

Tavanul este din ce în ce mai des prăbușit.

Treptat peștera se va transforma în canion.

Evident este mai multă apă ca data trecută.

Croindu-ne anevoie drumul.

Ora este numai potrivită ca soarele să patrundă pâna jos prin avenele tot mai dese

Aven. Umezeala peșterii face ca iarba să crească aparent pe piatră.

Ne așezăm în raza de lumină.

Și facem mai multe poze. eu l-am ales doar pe cele două.

Canionul

Când intrat acum aproape o oră în bezna peșterii ne-a cuprins extazul curiozității, iar acum când ieșim ne cuprinde extazul luminii solare.

Apa multă începe să ne creeze probleme

Iar mai departe se vede din ce în ce mai rău.

Pas cu pas căutăm unde putem pune piciorul.

Canionul devine pentru moment cuminte. Apa dispare undeva sub noi. Alti munțomani mai rapizi decât noi au acum ocazia să ne depășească.

Acum începe pasajul cel ma dificil din acest traseu. Apa multă curge pe bușteanul sculptat în trepte firave. Este alunecos și instabil. Primul pas facut este sub torentul apei.

Când doi se țin de acelați lanț, poți să fi dezechilibrat sau sa-ți fie strivite degetele. Așa s-a și întâmplat. Tata pe trunchiul alunecos, a fost ușor de dezechilibrat de mine (pe post de buturuga mica) și alunecând se ține tare de lanțuri care întinse puternic strivesc degetele mele de stânca impasibilă. Acum îmi strâng degetele la piept.

Reluăm.

Mi-e frică.

Lanțul are balans mare. Pare de netrecut. Tata vorbește cu cineva.

Voi merge eu înainte.

Unul din băieții ce ne depășiseră, acum ne ajută. Tata întinde lanțul și eu încerc să cobor pe lanț și pe treptele mici săpate în busteanul îmbibat de apă.

Am terminat bușteanul cel nesuferit.

Trecem pe un lanț de pe celălalt perete al canionului.

Cam așa s-a văzut!

Termin canionul. Tata se duce să o ajute și pe mama și apoi pe Dana. A trecut o oră și 45 de minute. Ultimul pasaj ne-a luat mult timp din cauza apei. Acum doi ani nu era apă la suprafață în canion.

Imediat ajungem cu toții în poienița parca ruptă din rai, raiul pe pământ. Liniște, soare, jos pârăul se întinde și calm curge clipocind la vale, de jur imprejur brazii îmbracă versanții, sus cerul albastru și norii pufoși. Pace absolută.

Întindem pătura să petrecem în tihnă prânzul. Fluturașii prietenoși ai raiului ni se alătură.

Dacă este rai, avem și o apă cristalină, frumos curgătoare. Mâncăm, stăm la soare, ne bucurăm din plin. 

Trece o oră și jumătate de leneveală și patru și jumătate de când ne-am dat jos din mașină. A trecut de 6PM. Ne hotărâm să mergem mai departe. Plecăm în Circuitul Someșului Cald pe partea dreaptă, să ne urcăm la o belvedere.

Afinele ne încurcă treaba. Tata este cel mai afectat.

Pădurea se rărește. Cel puțin prin zona Padișului am înțeles că pădurea este afectată de boli și paraziți. Mulți copaci sunt uscați, mulți sunt asfixiați de licheni. 

Am învățat la școală la biologie, fără prea mult entuziasm despre multe lucruri. Acum însă, aici în pădure capătă sens. Ciupercile sunt sanitarii pădurii, reintroducînd în circuit materia organică.

Asta nu le face mai puțin frumoase.

Iată-ne ajunși. A trecut o oră decând am plecat din poieniță. Soarele nu ne lasă să pozăm locul de unde venim.

Așa sunt Apusenii, aparent ca niște dealuri îmblănite de păduri de conifere

Dar cu niște ruperi de ritm mereu surprinzătoare,

Stăm la soare și ne bucurăm de după amiaza care ne mângâie cu razele calde în răcoarea muntelui.

Am stat 20 de minute să ne încărcăm bateriile solare :)

Strângem.

Și plecăm.

O specie deciuperci cum nu am văzut până acum.

Foarte frumoase.

Mergem repede fără să mai facem prea multe poze. Ziua este pe terminate. Ajungem în Poiana Vărășoaia după o oră și jumătate ocolind peștera, când soarele nu se mai vedea de culmi, dar colora în tonuri calde cerul.

Mașinuța noastră ne așteaptă cumințică și speriată că este ceasul 9pm și nu am ajuns.

Mergem în Glăvoi ca de fiecare dată la sfârșitul zilei, dar dăm o fugă pe la pensiune în Boga. Mamei i-am pregătit o surpriză mare, un tort. Cei de la Pensiunea Apuseni ne-au ajutat să-i facem un tort pe munte.

La mulți ani mami!